Coronavirusul a ocupat scena. Impactul psihologic explicat de Nic Ularu

Spectacolele de teatru, operă sau concertele s-au mutat online în această perioadă de distanțare socială. Am vizitat muzee din întreaga lume în tururi virtuale, am dansat pe Tik Tok. Există avantaje, poate avem nevoie de povești mai mult ca oricând, dar și dezavantaje, întrucât emoția transmisă online este cu mult diluată, iar impactul psihologic, emoțional, relațional, spiritual va lăsa, cu siguranță, urme deloc de neglijat.

L-am invitat pe Nic Ularu, scenograf, regizor și profesor la University of South Carolina, USA, să răspundă la câteva întrebări legate de toate aceste aspecte:

Spectacolul viu va exista atâta timp cât va exista și omenirea, indiferent de cât de sofisticată va deveni tehnologia.

Care sunt costurile ascunse ale acestor schimbări de acum?

Costurile sunt imense pentru artele spectacolului și nu sunt chiar ascunse. Cineva spunea cândva – „teatrul filmat, cadavru parfumat”. Dincolo de posibilitatea extraordinară de a vedea spectacole din repertoriile teatrelor și operelor din toată lumea (mai bine zis de a ne face o idee despre ele), trebuie să ne gândim la faptul că spectacolele au fost și sunt create să se adreseze direct publicului, nu prin intermediul unei tehnici interpuse între scenă și spectatorul devenit pasiv în față unui ecran oricât ar fi el de mare. Apariția televiziunii anunță dispariția teatrului; nu s-a întâmplat asta și nu o să se întâmple vreodată. Spectacolul viu va exista atâta timp cât va exista și omenirea, indiferent de cât de sofisticată va deveni tehnologia.

Chiar dacă ne place sau nu să recunoaștem, lipsa banilor afectează întotdeauna estetica oricărui act artistic (uneori spre bine).

Se preconizează o criză economică de mari proporții. Problema virusului și implicit a izolării va fi rezolvată, dar în orice perioadă de criză, subvențiile pentru cultură vor fi reduse drastic. Am scris o carte despre mișcarea teatrală Off-Off Broadway din New York, în care analizăm dezvoltarea și regresul teatrului Off-Off Broadway, direct legate de fluctuația economică/prosperitatea New York-ului, de la sfârșitul anilor ‘40 până în zilele noastre. Economia orașului a afectat nu numai existența trupelor de teatru, dar și stilul spectacolelor, de la modul în care au fost scrise, până la tematică și producția propriu zisă. Chiar dacă ne place sau nu să recunoaștem, lipsa banilor afectează întotdeauna estetica oricărui act artistic (uneori spre bine). Uneori bugetele excesive pot crea forme fără conținut în artele spectacolului (hiper-montări, scenografii opulente și costisitoare, dar lipsite de noimă, contracte amețitoare pentru regizori, etc., cu rezultate artistice de multe ori derizorii).

Un ecran nu poate substitui actul educațional, mai ales în artele spectacolului.

Personal, sunt afectat direct de repercusiunile acestui cataclism. După 2 ani de programări și lucru intens, am pierdut cele 3 săptămâni din această toamnă, în care trebuia să pun un spectacol la La MaMa în NYC. Universitatea la care predau anunță măsuri drastice (tăieri de programe și departamente, de salarii și concedieri), și asta pentru că, în general, un ecran nu poate substitui actul educațional, mai ales în artele spectacolului. Închiderea universităților în timpul pandemiei și incertitudinea revenirii fizice în campusuri, au dus la întreruperea studiilor pentru foarte mulți studenți, care găsesc absurd să plătească sume imense pentru studii și să stea în față unui ecran, fără viață socială și interacțiune cu colegii.

Vor fi relațiile interumane transformate complet odată cu această criză care ne aduce față în față cu toate vulnerabilitățile unui sistem nepregătit și, totodată, cu cele mai adânci frici?

Cred, sincer, că fricile moderne sunt din cauza manipulărilor și transmiterilor de informații contradictorii, care au creat o neîncredere generală în tot și toate. Cred că asta reprezintă adevărată pandemie – pandemia dezinformării și a manipulării. Apar în social media articole, comentarii, știri, opinii, opinii la opinii, teorii ale conspirației, acuzații, frustrări, și s-a ajuns la o cotă extrem de periculoasă a dezinformării și manipulării. Sub lozinca: „Tot ce e contrar opiniilor mele e fake news”, nimeni nu mai crede în nimic, nimeni nu mai verifică autenticitatea știrilor (și din alte surse), și totul este o conspirație pusă la cale de „forțe oculte”. Cu ajutorul mass-mediei, instituțiile și-au pierdut autoritatea, și în general nimeni nu mai crede în nimic. Cum să mai crezi în justiție, servicii secrete, guverne, economie, statistici, profesioniști, televiziuni, presă, religie, poliție, când în social-media apar cele mai tiribombastice știri care discreditează tot și toate? Societatea în ansamblul ei pare divizată fără speranță. Da, cred că arta ar putea fi un liant unificator, dar ce ne facem când spre exemplu în Texas, în luna martie, speriați de virus, unii cetățeni nu au cumpărat articole de protecție, dar au cumpărat arme (peste un million) fiind influențați de un film de ficțiune care avea un scenariu asemănător cu realitatea COVID-19, cu deosebirea că acolo societatea intrase în haos și anarhie.

Cred că ar trebui să fim foarte atenți cu bombardamentul de informații contradictorii și să utilizăm bruma de bun simț înainte de a ne avânta în judecăți radicale. 

Arta ne poate da, însă, speranță, ne poate arăta diferite perspective prin care viața poate fi trăită și înțeleasă, iar în această perioadă de distanțare socială, cultura ne poate menține împreună, dând un sens comun poveștii în care ne aflăm. Ce ar trebui să învățăm din tot ce trăim acum și cu ce rămânem după această perioadă?

Omenirea a supraviețuit epidemiilor devastatoare de ciumă și alte boli îngrozitoare în perioade istorice în care medicina era în faza de gastrulă și a supraviețuit războaielor devastatoare și economiilor prăbușite. Au fost perioade istorice în care cultura, religia, educația, bunul simț și încrederea au fost factorii de supraviețuire. Dacă analizăm ceea ce se întâmplă cu aceste componente de bază, este mai mult decât vizibilă diminuarea sensurilor lor în zilele noastre. Experiența pandemiei a făcut și face evidentă subminarea reperelor morale și culturale la care internetul contribuie copios. Dincolo de accesul fabulos la informație, de comunicarea imediată și de toate avantajele de netăgăduit ale tehnologiei, internetul contribuie la alienarea ființei umane, la răspândirea de știri false, la manipulare politică, la diviziune, etc. Din păcate luați de valul evenimentelor cotidiene, nu avem reculul de a vedea că se poate trăi și fără excesul de știri contradictorii, fără să ne lăsăm antrenați în conspirații de tot felul. Cred că ar trebui să fim foarte atenți cu bombardamentul de informații contradictorii și să utilizăm bruma de bun simț înainte de a ne avânta în judecăți radicale. 

Ce înseamnă revenirea la „normalitate” și ce va presupune, de fapt, normalitatea în contextul actual? 

După 11 Septembrie, a fost de ajuns ca un extremist cretin să încerce să dea foc unui avion folosind o substanță inflamabilă ascunsă în tocul pantofului. A reușit să-și ardă propriul picior, să fie bătut de pasageri și să fie arestat, dar de la acest incident stupid, „normalitatea” de a merge încălțat în filtrele de securitate din SUA, și cam de peste tot, a dispărut. După prima epidemie de SARS, asiaticii au învățat că dacă eșți răcit sau te simți bolnav îți pui o mască să-ți protejezi concetățenii, au introdus un filtru de luat temperatura pe aeroporturile mari, etc. Este o normalitate pe care și-au asumat-o fără să protesteze sau să se simtă lezați în demnitate și libertăți fundamentale. Nu îmi dau seama dacă virusul ăsta controversat va zdruncina puțin conștiința civică a Europei sau SUA, infestate de o democrație prost înțeleasă când este vorba de un astfel de pericol. În ceea ce privește „normalitatea” cultural-artistică în contextul actual, mi se pare o mare necunoscută cu variabile de la țară la țară. Dacă Germania alocă fonduri pentru ajutorarea artiștilor, Trump a tăiat masiv din fondurile culturale încă de la venirea la putere, așa că artiștii vor supraviețui ca înainte, mai ales dacă se vor deschide restaurantele unde să poată fi re-angajați chelneri. Îmi e greu să cred că o economie ca cea a României, în care nu a fost posibilă construirea unei infrastructuri decente, a noi spitale în 30 de ani de democrație, va fi suficient de generoasă să suporte cultura în condiții de gravă recesiune economică. Va fi greu, dar vom supraviețui (cu greu).

Share on Facebook