Coronavirusul a ocupat scena. Impactul psihologic explicat de psihoterapeutul Beatrice Chicoș

Spectacolele de teatru, operă sau concertele s-au mutat online în această perioadă de distanțare socială. Am vizitat muzee din întreaga lume în tururi virtuale, am dansat pe tik tok. Există avantaje, poate avem nevoie de povești mai mult ca oricând, dar și dezvantaje, întrucât emoția transmisă online este cu mult diluată, iar impactul psihologic, emoțional, relațional, spiritual va lăsa, cu siguranță, urme deloc de neglijat.

Am invitat-o pe Beatrice Chicoș, psihoterapeut de cuplu și familie, să răspundă la câteva întrebări legate de toate aceste aspecte:

 

Cred că experiența asta e una de confruntare a întregii lumi cu propriile vulnerabilități. Cu limitele noastre ca civilizație, cu neputințele noastre. Cu lipsa de control și cu incertitudinea.

 

Care sunt costurile ascunse ale acestor schimbări pe care le trăim acum?

Să profiți la maximum de această pandemie a fost o idee foarte tentantă și mă bucur pentru cei care au reușit să facă asta în folosul lor. Pare o ofertă foarte generoasă, dar cred că e doar o mică parte din ce a însemnat această experiență.

E nevoie să ne amintim că mulți oameni au muncit în această perioadă sau au avut alte priorități pe care le-au adaptat condițiilor impuse de pandemie. Școala online s-a dovedit o mare bătaie de cap pentru elevi și pentru studenți, nefiind nici pe departe o vacanță plină de posibilități. Oamenii au fost nevoiți să se adapteze 24 de ore din 24 la spațiul pe care-l dețin și la ceilalți membri ai familiilor lor, la programele lor. Unii s-au angoasat pentru că nu puteau lucra de acasă și se expuneau zilnic mergând la serviciu, alții pentru că nu mai puteau lucra deloc sau nu mai aveau unde.

Au fost și cei care au muncit mai mult de acasă și consumul de energie a fost mai mare – să faci  totul într-un singur loc, ca într-o roată de hamster. Alții au avut de manageriat propria singurătate, propria izolare cu tot ce presupune asta. Inclusiv neputința. Părinții singuri au fost nevoiți să se descurce, copiii din familiile divorțate nu și-au văzut celălalt părinte pentru că nu tot ce e pe internet sau pe hârtie se întâmplă și în realitate. Persoane vârstnice și-au dus angoasele izolați. E nevoie să ne amintim de toți, nu doar de cei care trăiesc în orașe sau cu acces facil la tehnologie. Pentru toți acești oameni nivelul de stres perceput a fost ridicat.

Cred că experiența asta e una de confruntare a întregii lumi cu propriile vulnerabilități. Cu limitele noastre ca civilizație, cu neputințele noastre.  Cu lipsa de control și cu incertitudinea. Asta poate să sperie foarte tare.

 

E o altă pandemie tăcută în desfășurare. Cred că vor fi ascunse acele costuri care au legatură cu procesarea insuficientă a emoțiilor noastre, a experienței prin care am trecut, inclusiv această grabă de a reveni la situația de dinainte ca și cum ne-am putea întoarce în trecut.

 

Și pentru că ai pomenit de artă, dans și de spectacole – întâmplător știu mulți oameni care trăiesc din dans și din artă –  sunt pasionați de asta și se pare că este pentru ei un moment de criză care le afectează profund viața pentru mult timp de acum încolo. Economic și emoțional. Au nevoie să găsească răspunsuri acceptabile la întrebări grele legate de profesie, dar și de sensul vieții lor, de arta pe care o fac. Oricât de creativi am fi nu cred că putem substitui accesul direct, față în față, la cultură, la spectacol, la dans, fără ca ceva esențial uman să se piardă.

Pandemia, ca oricare situația limită, scoate ce e mai bun, dar și ce e mai rău în noi ca oameni. Cred că au fost întărite, în această perioadă, multe răspunsuri ineficiente la stres. Agresivitate, respingere, evitare, deconectare, încălcare de reguli,  amânare, lipsă de activitate, prea multă activitate, profesională sau fizică, mâncat emoțional, consum de alcool sau substanțe, shopping online compulsiv, conflict, exces de curățare și igienizare, exces de aprovizionare.

La modul general, cred că sunt oameni cu o structură psihică mai rezistentă care au făcut față cum au putut mai bine, oameni care s-au trezit acum cu dificultăți psihologice și cei cărora li s-au accentuat problemele emoționale. Cred că s-au înmulțit stările de îngrijorare, anxietate, depresie și a crescut mult numărul celor care se confruntă cu aceste stări. E o altă pandemie tăcută în desfășurare. Cred că vor fi ascunse acele costuri care au legătură cu procesarea insuficientă a emoțiilor noastre, a experienței prin care am trecut, inclusiv această grabă de a reveni la situația de dinainte ca și cum ne-am putea întoarce în trecut.

 

Vulnerabilitatea noastră e de obicei ascunsă pentru că trăim într-o cultură dominantă care încă ne cere putere continuă, forță și glas răspicat. Vulnerabilitatea este încă luată în râs. Ni se cere să minimalizăm ceea ce simțim, să negăm. Sunt accepate doar traumele, dramele care se văd de la distanță. Restul e considerat moft. Și asta e foarte trist.

 

Vor fi relațiile interumane transformate complet odată cu această criză care ne aduce față în față cu toate vulnerabilitățile unui sistem nepregătit și, totodată, cu cele mai adânci frici?

Mi-e greu să presupun cum se va transforma lumea noastră, e nevoie de multe date și analize serioase dar, în mod clar, nivelul de anxietate crescut va avea efect asupra noastră pentru că va aduce în prim plan anxietăți, frici și alte dificultăți mai vechi, insuficient sau deloc rezolvate. Schimbarea poate avea ca factor declanșator o criză, dar depinde și ceea ce faci mai departe.

Atingerea este o parte a felului în care ne dezvoltăm și ne pasă unii de alții, a felului în care ne iubim și asta nu se schimbă. Și nici nu se poate face online. Putem fi deconectați nu doar de ceea ce considerăm a fi viața noastră înainte și de ceilalți, ci și de noi înșine. Lipsa de informații sau de resurse, incertitudinea  cu privire la evoluția situației și la perioada de timp în care va trebui să fim prudenți fac relaționarea dificilă și regulile ușor de încălcat. A fost afectată încrederea pe care o avem unii în alții. Prin urmare, sentimentul nostru de siguranță a fost atacat extrem de puternic: te cunosc, dar pot să te mai ating? E un paradox aici, dacă până la pandemie era prilej de bucurie să te întâlnești cu celălalt, acum e un prilej de frică. Pe unde ai umblat? Cât de sigur este să fiu cu tine? Poți să-mi dai boala sau poate ți-o dau eu ție? Dacă vrei să mă atingi îți pasă de mine? Pot să-ți spun că mi-e frică? Pot să-ți spun că sunt bolnav? Pot să plâng pentru că nu te pot îmbrățișa? E multă ambivalență.

Vulnerabilitatea noastră e de obicei ascunsă pentru că trăim într-o cultură dominantă care încă ne cere putere continuă, forță și glas răspicat. Vulnerabilitatea este încă luată în râs. Ni se cere să minimalizăm ceea ce simțim, să negăm. Sunt accepate doar traumele, dramele care se văd de la distanță. Restul e considerat moft. Și asta e foarte trist. E un contrast puternic între nevoile umane individuale și abilitățile celorlalți de înțelegere și acceptare. Frica celui de lângă mine mă poate speria și asta mă poate face, automat, să încerc să o reduc la tăcere. Să minimalizez. Să critic, să ignor. Ceea ce nu accept la mine, nu accept nici la tine. Dar ceea ce se obține nu este eficient pe termen lung: mă plasez doar temporar într-o zonă de siguranță și mă deconectez de tine.

Tiparele relaționale se modifică lent în societate. Nu, nu cred că relațiile se vor schimba radical. Poate nici nu trebuie și nici nu vrem să se schimbe solidaritatea pe care am văzut-o, mobilizarea generală, cooperarea, compasiunea, generozitatea și alte lucruri bune care ne-au făcut să rezistăm, să râdem sau să plângem online. Dar ar fi de dorit să ne reconstruim și fizic încrederea și intimitatea. Să ne reconectăm unii cu alții. E un proces greu pentru care trebuie să ne înarmăm cu multă răbdare și să cerem ajutor când avem nevoie.

Avem  nevoie de suport de la cei care ne sunt în apropiere, de la familie, prieteni, dar și din mediul profesional și/sau organizațional. Să nu ne prefacem că mergem mai departe ca și cum nimic nu ni s-a întâmplat. Chiar dacă unii dintre noi nu au avut parte de schimbări majore și nici de provocări, ar fi util să fie flexibili, curioși și suportivi cu cei care au resimțit altfel aceste două luni. Evident, respectându-le granițele și intimitatea.

Niște întrebări simple și câteva minute de ascultare: Cum ți-a fost zilele astea? Pot să fac ceva pentru tine? Vrei să facem ceva împreună? Ai nevoie de ceva? Ce ți-a lipsit cel mai mult? Ce îți lipsește încă? Validarea experienței trăite de altul: Te cred că ți-a fost atât de greu. E firesc să te simți rău în asemenea condiții. Lucrurile devin uneori foarte complicate și par fără ieșire. Sunt aici dacă ai nevoie de mine. O întoarcere la ABC-ul emoțiilor – să identifici emoția, să o numești, să poți sta cu ea, să o spui celuilalt, el să o asculte, să o accepte. E destul de greu.

 

Mi-aș dori să învățăm să ne prețuim vulnerabilitatea care ne face umani și mai ales ne face frumoși. Compasiunea e un stil de viață nu o memă de facebook. Empatia și iubirea sunt verbe. Să vedem dincolo de ograda noastră, să rămânem curioși la cei pe care-i întâlnim. Să avem răbdare să-l auzim pe celălat și povestea lui de viață, să mai lăsăm impresia că le știm pe toate.

 

Arta ne poate da, însă, speranță, ne poate arăta diferite perspective prin care viața poate fi trăită și înțeleasă, iar în această perioadă de distanțare socială, cultura ne poate menține împreună, dând un sens comun poveștii în care ne aflăm. Ce ar trebui să învățăm din tot ce trăim acum și cu ce rămânem după această perioadă? 

Arta și cultura, deși sunt de părere că prea puțini dintre noi le consumă sau au acces la ele din varii motive, pot să ne pună în contact cu propriile trăiri, să scoată la iveală emoțiile care ne încearcă și odată cu trăirea lor să devenim poate mai îngăduitori cu ceilalți atunci când trec prin momente grele sau diferite. Am putea să-i acceptăm chiar și atunci când nu ne împărtășesc opiniile sau, de fapt, mai ales atunci.

Cred că noi oamenii, ca specie, avem de învățat că nu ni se cuvine totul din ceea ce ne oferă lumea azi; e nevoie să oferim ceva la rândul nostru, să fim mai mult activi și mai puțin încrâncenați. Chiar ideea asta a pozitivismului pandemiei suflată peste tot pe internet, toată vâltoarea de cursuri, seminarii, idei de tot felul vin ca revanșă pentru multele lucruri pe care le-am pierdut fiecare și pe care nu am apucat să le plângem. Dar această bogăție de oferte poate fi copleșitoare. Și invalidantă. Așa cum nu poți înlocui o persoană sau un animal pe care-l iubești, tot așa nu poți să-ți schimbi viața din telecomandă. E mai degrabă un proces conștient, care se va particulariza pentru fiecare persoană în funcție de experiența și nevoile sale.

Nu cred că există un sens comun al poveștii. Contextul pandemiei ne împinge spre propria poveste pe care fiecare o procesează cu instrumentele pe care le are la dispoziție și pe care le-a dezvoltat în viața pe care a dus-o înainte. Chiar s-ar putea ca, în conformitate cu eroarea de confirmare, să vedem doar ceea ce ne confirmă credințele pe care le avem deja despre lume.

Mi-aș dori să învățăm ceea ce pentru unii dintre noi avea sens și înainte: să ne prețuim vulnerabilitatea care ne face umani și mai ales ne face frumoși. Compasiunea e un stil de viață nu o memă de facebook. Empatia și iubirea sunt verbe. Să vedem dincolo de ograda noastră, să rămânem curioși la cei pe care-i întâlnim. Să avem răbdare să-l auzim pe celălat și povestea lui de viață, să mai lăsăm impresia că le știm pe toate.

Cred că e un moment bun să concluzionăm pe cine și pentru ce ne putem baza pe cei din jur. Cred că e nevoie să decidem cu cine ne împărtășim vulnerabilitățile. E nevoie de maturitatea de a renunța la unele relații. Și cred că e nevoie să vorbim mult și tare, să ne facem auziți. Să ne updatăm, așa cum facem cu aplicațiile de pe smartphone, să fim la curent cu felul în care funcționează emoțional ființa umană. Să nu mai luăm în derâdere emoțiile. Să ne acceptam umanitatea în general pentru că știm cu toții că nu funcționăm doar de la gât în sus.

 

Ar fi foarte interesant și benefic să discutăm în gura mare, la lumina zilei, despre sănătatea mintală. Să învățăm să avem grijă de psihicul nostru așa cum avem de corp sau de ținută, de vacanță, de casă sau de obiectele pe care le cumpărăm de la „mol”.

 

Ce înseamnă revenirea la „normalitate” și ce va presupune, de fapt, normalitatea în contextul actual?

Am privit cu bucurie și cu entuziasm revenirea orașului meu la viață, dar și cu tristețe, deoarece am tot văzut cât de greu le e oamenilor să integreze aceste norme – de la măștile purtate sub bărbie și mănușile care ating tot, până la grupurile adunate în parc sau îmbulzeala din supermarket. Cred că vom vedea împreună ce va deveni  normalitatea în aceste condiții. Cred că avem un grad suficient de flexibilitate care ne va permite să ne vedem totuși de viață, să ne adaptăm.

Avem nevoie de inteligență relațională pentru a supraviețui. Avem nevoie să ne restructurăm felul în care ne satisfacem nevoile, cel puțin pentru o perioadă de acum încolo. Avem nevoie să acceptăm ceea ce e diferit de așteptările noastre, ceea ce e dificil de acceptat.

Comportamentele prosociale sunt dătătoare de sens. Vrem să devenim mai buni? Acum e momentul! Să oferim ceea ce putem din ceea ce au alții nevoie. Siguranță, empatie, compasiune, moderație. Blândețea cu sine. Și cu alții. Onestitate în legătură cu ceea ce simțim. Să ne dezvoltăm noi deprinderi, obiceiuri sănătoase de trai, relaționare sănătoasă. Să dăm, să cerem și să acceptăm ajutor când e nevoie. Să dăm curs valorilor noastre. Sunt convinsă că oamenii pot fi foarte generoși, pot coopera și o vor face și în continuare.

Mi-a plăcut foarte mult când am auzit la știri despre anxietatea oamenilor și despre insomniile aduse de criză. Asta ar fi foarte interesant și benefic să se întâmple, asta mi-aș dori eu să se întâmple: să discutăm în gura mare, la lumina zilei, despre sănătatea mintală. Să învățăm să avem grijă de psihicul nostru așa cum avem de corp sau de ținută, de vacanță, de casă sau de obiectele pe care le cumpărm de la „mol”. Și sper să existe o mai mare preocupare și alocare de resurse pentru asta. Sper într-o abordare sistematică a acestor probleme și un pas mare în destigmatizarea problemelor de sănătate mentală. Altfel, ne rămân fricile, iar strategiile prin care le facem față nu sunt întotdeauna benefice sau inspirate.

Normalitatea rămâne discutabilă într-o țară în care nu sunt suficiente resurse. Poate vom reuși să ne luăm în brațe părinții a căror riduri le mai vedem doar pe smartphone sau deloc, poate ne vom juca în parc cu copiii sau nepoții, poate vom găsi căi de a trăi așa cum se poate. Și poate ne vom aminti că este loc sub soare pentru fiecare. Poate acum am devenit mai conștienți de adevărată semnificație a strângerii de mână, a îmbrățișării, a lui „a fi împreună”.

---

Pentru servicii de psihoterapie individuală, de cuplu sau de familie cu Beatrice Chicoș puteți găsi detalii aici.